Povestiri din Delta

            Captura 

 
         

Nu putea spune ca isi mai aduce aminte cu precizie prima zi in care simtise ca ceva mai presus decat el il pulsase in aripioare putere, si-l facuse sa se avante inspre pata aceea tremuratoare abia intrezarita… Acea zi era acum departe, si nu stia de fapt de ce tocmai astazi ii revenise acea secventa in minte. Incercase sa faca sa dispara amintirea acelei zile, caci era un motiv sa se scufunde incet, catre mal… in acea zi ratase, ratase si simtise vibratiile dispretuitoare ale tuturor prietenilor lui mai mari… sigur ca astazi nici unul dintre ei nu ar fi avut curaj sa sa uite macar la el ca si cum i-ar fi spus: „imi aduc aminte”. Pentru ca astazi isi plimba cu mandrie trupul zvelt, si coama rosiatica de pe spate era un semnal pentru toti ceilalti pesti din rau. Toti se dadeau la o parte, iar el isi ducea mai departe povara frumusetii lui… caci simtea, in felul in care isi plecau aripioarele ceilalti lipani, ca el era acum cel mai puternic, cel mai viteaz, cel mai … cel mai singur.

In regatul lui de apa, clipele lui fericite ramasesera acelea in care se repezea ca o sageata inspre musculitele picate la granita dintre apa si cealalta lume… cealalata lume… numai gandul acesta si ii dadea fiori. Cumva se simtea limitat de fasia aceasta prin care primea lumina si hrana. Simtea, in clipele in care vana, ca toata viata lui atarna in acea saritura in care, pentru foarte putin timp, se simtea vulnerabil. Si totusi, pentru acele clipe il invidiau toti, pentru acele clipe era rege al raului sau… si pentru acele clipe simtea ca merita sa traiasca.
Se lasa incet inspre o piatra, cautand instinctiv umbra. Nu constientizase inca, dar se facuse cald. Abia acum isi dadu seama ca trupul ii era mai greu, ca de cand primele raze de soare ii atinsesera solzii, si pana acum, nu se oprise… Ba chiar trecuse cu dispret pe langa un card de lipani tineri, care incercau sa isi dovedeasca agerimea pe cateva muste aduse pe apa de o pala de vant probabil. Copii acestia nu stiau ce inseamna a vana. Nu stiau sa pandeasca, sa simta, sa anticipeze… De aceea si cadeau multi prada fiintelor acelora de dincolo de apa… nu stiau sa deosebeasca miscarile unei musculite zapacite de cadere, de cele folosite de fiintele din lumea de dincolo. Nu le simteau prezenta… era de feicare data trist cand unul dintre ei disparea in urma unei sarituri…
Se lasase acum dus de ganduri si dintr-o data simti ceva strain… nu stia inca ce este, dar in regatul lui patrunsese ceva… Ramase ascuns sub piatra, nemiscat… Nu a stiut nici el cat a asteptat… Se simtea vinovat pentru visarile sale… era de neiertat. Acum nu putea spune daca sentimentul acela de invazie venise din strafundurile amintirilor sale, sau intr-adevar aproape de el trecuse primejdia.
Soarele slabise acum, si in cele din urma decise sa iasa din ascunzisul sau. In jurul sau incepuse din nou foiala data de muscareala de seara. Abia acum isi dadu seama ca toata ziua trecuse fara a manca. Se indeparta insa de fosgaiala aceea. Asa cum si traia, asa prefera sa vaneze. Solitar. Mai stia ca locurile unde se ingramadeau toti lipanii atrageau moartea… sau orice se putea inatmpla cu cei care dispareau prinsi.
Ajunse intr-un loc mai ferit, cu apa mai adanca, intr-un loc unde raul era mai ingust, iar deasupra apei se aplecau crengile copacilor. Acolo cadeau multe gaze, si asteptarea nu-i fusese niciodata in zadar.
Se opri, asteptand. O simti inainte de a atinge apa. Ii auzise zborul prin aer, si ii presimtise caderea. In aceeasi secunda, el tasni. Si tot atunci ii zari, si stiu. Stiu ca totul era o pacaleala, stiu ca era fata in fata cu dusmanul, ca el era vanat de aceasta data… si totusi nu se putu opri. Era in el atata mandrie, atata sete de confruntare, atata dorinta de a cunoaste ce e dincolo… nu se opri, si zvacni puternic, in saritura suprema.
Totul se petrecu apoi fara ca el sa mai poata controla ceva. Stia ca nu are rost sa se lupte, stia ca rostul lui este sa iasa din apa, sa treaca dincolo, sa stie… Se simti tarat afara, si apoi ii vazu. Erau doi, cel care il tinea cum in maini, si alaturi de el statea inca o fiinta. Ii auzi, si nu se mira ca ii intelege:
- Il vezi? E cel mai frumos lipan pe care l-am vazut vreodata. E pentru tine, iubito! Uita-te cat e de frumos, uite cat este de zvelt, puternic… si totusi isi pastreaza finetea!
Fiinta aceea, „iubita”, cea la care se uitase inca din prima clipa, il tintea cu niste ochi mari, albastri, cu buzele intredeschise, si abia mai respira. Parea chiar mai speriata decat el. Din nu stiu ce sentiment stupid, ar fi dorit sa o poata linisti, sa ii poata spune ca lui nu-i este teama, ca el a VRUT sa se lase prins…
- Vezi, iubito… de aceea ti-am spus ca te asemeni unui lipan. Pentru ca este tot atat de finut, asa cum esti tu, pentru ca e cel mai delicat si luptator peste pe care il cunosc… pentru ca are un aer princiar, asa… ca tine, printesa mea.
Iubita se uita insa in continuare la lipan. Vedea cum gura i se deschide din ce in ce mai greu, cautand aerul strain. Vorbi in cele din urma:
- Dar el nu s-a luptat. A venit inspre tine, de parca… de parca ar fi vrut sa te infrunte!
- Ai dreptate! E cel mai ciudat lipan pe care l-am prins vreodata.
Il vedea incurcat, si se simti dintr-o data invingator. Se uita in ochii iubitei si incerca sa ii spuna si ei. Nu vroia ca ea sa il creada un las, vroia sa stie ca pentru ea venise, pentru ea se lasase prins de un truc bun numai pentru copii.
- Da-i drumul! Striga ea dintr-o data. Pune-l inapoi in apa! Lasa-l!
Ochii ii sticleau acum, intr-un amestec de teama, de intelegere si de dorinta. Celalalt insa o privea mirat.
Lipanul incepu sa se zbata dintr-o data, ca pentru a-i da de inteles iubitei ca nu vrea sa fie pus inapoi in apa. Simtea ca moare, dar in apropierea de moarte o cunoscuse pe ea. Iar ea nu il intelegea. Deschise gura, insa el nu putea scoate sunetele acelea in care se intelegeau ei. Nu il intelegea… si el degeaba incerca sa ii arate in priviri.
Iubita intinse mainile si il atinse usor.
- Uite-l cum se zbate. Hai sa ii dam drumul. Nu vreau sa moara. Da-mi-l.
In mainile ei slabute ramase nemiscat, si nici nu mai respira. Sa ramana asa…
Numai ca ea se lasa incet inspre apa, si in acel moment simti chemarea alunecoasa a apei, a vietii, si atingerea usoara a pielii ei uscate. Un icnet mut il strafulgera. Iubita se apleca si-si lipi buzele de ale lui, intr-un sarut dulce-umed. Intelesese. Ii spunea astfel sa se intoarca in lumea lui, sa fie in continuare regele apelor. Usor degetele ei il eliberara, dar ramasera intr-o sustinere, ajutandu-l parca sa ii revina, sa isi dea seama ca acolo ii este locul. Tragea apa in branhii cu nesat, si totusi se ura pentru ca isi dorea sa traiasca, si sa se desparta de ea. In cele din urma, ochii ei ii dadura drumul.
Se indeparta, strabatu cu salbaticie mediul acela dintr-o data strain, departe, departe… la ce bun sa ramana acolo, unde o putea vedea, cand langa ea era mai departe decat ar putea el inota vreodata?
Si totusi a revenit ani de zile in acel loc, intr-o slabiciune pe care o respingea, si careia ii cadea cu toate acestea prada de fiecare data. Isi cauta iubita lipan… stia ca si ea va reveni candva.